Omul-fiinţă superioară(sau nu)

Omul este considerat dintotdeauna o fiinţă superioară. Chiar şi religia spune despre acesta că este „cununa întregii creaţii”. Într-adevăr, omul are pe lângă celelalte specii câteva însuşiri în plus. Omul are în primul rând raţiune, deci poate gândi logic şi poate lua decizii coerente. În al doilea rând omul este capabil de a avea sentimente şi de a lua decizii şi în funcţie de acestea. Oamenii se pot înţelege între ei, au capacitatea de a dialoga şi de a-şi rezolva problemele. Toate acestea îl fac pe om cu mult mai superior decât orice altă fiinţă deoarece el nu este nevoit să se ghideze doar după instinct şi îşi poate face viaţa mult mai uşoară şi plăcută folosindu-se de mintea sa. La celelalte fiinţe e cu totul altfel. Ele nu au raţiune şi se ghidează doar după instinct. Animalele se luptă între ele pentru teritorii, pentru hrană sau pur şi simplu pentru a-şi dovedi superioritatea. Aşa este naturaunii mor pentru ca alţii să poată supravieţui, nu există conceptul de dreptate sau egalitatecine este mai puternic, acela rezistă. Am spune că la om nu este deloc aşa. Oamenii dezvoltă legi, pornesc în viaţă cu aceleaşi drepturi şi au şanse egale de a reuşi. Oamenii sunt guvernaţi de sentimente, raţiune şi chiar credinţă, aşadar nu pot ajunge să trăiască aşa cum spune expresia „după legea junglei”. Totuşi, dacă stăm să ne gândim ajungem la concluzia că probabil raţiunea noastră este cam defectă şi de multe ori sentimentele care ar trebui să ne oprească de la anumite lucruri greşite ne lipsesc. Din păcate, superioritatea cu care „ne mândrim” este într-un fel o iluzie. Se poate vedea din multe acţiuni ale noastre cât suntem de fapt de inferiori. Este adevărat, nu putem spune că suntem ca toate animalele. Nu, noi avem contexte şi valori diferite. Nu ne luptăm în junglă sau prin mijloace primitivedar ne luptăm între noi poate mai mult decât orice altă specie. Spre deosebire de animale care pot trece direct la acţiune noi trebuie mai întâi să driblăm sistemul pentru a nu avea parte de consecinţe. Dar avem totuşi şi multe lucruri în comun cu fiinţele pe care le considerăm inferioare. Ne luptăm şi noi pentru teritorii, din orgoliu, pentru diverse valori care la noi sunt reprezentate de bani sau de multe ori chiar fără motiv. Suntem la feldoar că acţionăm în moduri diferite. Singurul lucru care am putea spune că ne face puţin mai superiori ar fi legile după care ne desfăşurăm viaţa. Din păcate, multe dintre acestea sunt împotriva noastră şi nu ne aduc decât dezavantaje în loc să ne ajute şi să ne protejeze. Este exact la fel, cei mari îi păcălesc pe cei mici.şi într-un final îi înghit făcându-se din ce în ce mai mari. Cei mici suntem noi, oamenii de rând care pe măsură ce trece timpul trăim din ce în ce mai „speriaţi”, speriaţi de noile taxe ce se impun, speriaţi de sistemul care lasă oamenii pe drumuri fără să le pese de viaţa lor, speriaţi de răul care se întâmplă în jur, de indiferenţa care domneşte şi de ineficacitatea sistemului de legi. Cei mari sunt cei cu cât mai multe valori materiale, cei puternici, care orice ar face ajung mereu în frunte şi pe care nimeni nu-i trage la răspundere sau atacă. Da, şi noi oamenii suntem la fel, doar că folosim alte uneltebani, acte etc. Lumea devine din ce în ce mai nesigură şi pare guvernată de un haos general. Infracţionalitatea creşte, iar oamenilor simpli (mici) le e din ce în ce mai frică pentru viaţa lor şi puţinii bani pe care îi au. La fel ca şi animalele, ne vânăm şi noi, doar că într-un mod mult mai subtil şi care ne dă senzaţia de „superioritate”. Totuşi, acest mic joc al sistemului şi societăţii în care obiectivul sunt banii, regulile nu există şi în care toţi suntem implicaţi este doar una din dovezile inferiorităţii noastre. Până aici să spunem că suntem cam la fel ca animalele, ne luptăm la fel ca ele pentru fel de fel de lucruri, ne ucidem între noi chiar, dar nu la fel de direct şi nu în aceleaşi moduri. Omul reuşeşte însă să coboare pe o treaptă şi mai joasă, să arate că de fapt superioritatea cu care el se laudă este doar un vis şi că în realitate el este poate chiar cel mai înapoiat şi mai predispus la greşeli. Oamenii reuşesc să se ucidă între ei la o scară foarte mare, prin războaie. Aceste războaie sunt bineînţeles „acoperite” şi ele de nişte motive, dar motive care nu ar putea fi niciodată suficient de bune să consoleze zecile de suflete care plâng după victime şi să motiveze pierderea atâtor vieţi, vieţi care ar fi putut fi ale unor genii, ale unor artişti sau ale unor oamenii care ar fi schimbat lumea, ar fi schimbat-o în bine. În schimb, toate aceste vieţi se irosesc, se irosesc pentru orgolii, pentru teritorii care oricum îşi vor schimba conducerea, numele şi populaţia în timp. Se irosesc degeaba, doar pentru că omul este atât de inferior încât nu-şi poate folosi raţiunea pe care susţine că o are. Nu îşi poate da seama că deciziile pe care le ia sunt greşite, că nu duc nicăieri şi că în această lume, e loc pentru toţi. Am spune că în lumea noastră există dreptate, există consecinţe, oricine face ceva rău este pedepsit. Din păcate, dreptatea este şi ea o minciună şi reprezintă ceva de formă. De multe ori cei care fac rău scapă nepedepsiţi, iar închisorile sunt pline de oameni condamnaţi pe nedrept sau pentru lucruri minore, plătind pentru greşelile altora care se bucură de libertate şi viaţă. Avem sentimente, da, cu siguranţă avem.şi ura este un sentiment şi avem în noi destulă. S-ar spune că la mintea noastră dezvoltată ne putem accepta, putem vorbi, ne putem înţelege şi împăca indiferent de religie, naţionalitate, culoare, statut social sau limbă vorbită. Dar nu, în loc să ne respectăm, preferăm să ne omorâm, să ne chinuim, să ne distrugem vieţile şi să pierdem timp valoros în care am putea crea, ne-am putea dezvolta, ne-am putea salva atât fizic cât şi spiritual. Ura devine ceva natural pentru om, ceva obişnuit şi chiar necesar. Ea este de fapt manifestarea prostiei, pentru că nu ar putea fi înrudită cu nici un alt sentiment. Dacă am gândi şi ne-am uita şi în sufletele noastre cu adevărat, nu ne-am putea urâ atât pentru că ne-am da seama că viaţa este prea scurtă pentru aşa ceva, pentru o astfel de acţiune inutilă. De ce să-ţi petreci timpul urând un alt om doar pentru că este diferit, de ce să ne pierdem timpul bătându-ne pentru nişte teritorii care până la urmă vor rămâne a nimănui? Poate că aşa suntem noi, ăsta este felul nostru de a fi şi aşa ne-am obişnuit. Totuşi, animalele nu se ucid la o scară atât de mare şi nici nu se urăsc atât. Pe parcursul istoriei, omul a fost fiinţa care şi-a provocat singur suferinţă, s-a umplut de ură şi lăcomie devenind incapabil de a gândi, de a vedea de fapt superficialitatea lucrurilor pentru care se luptă cu atâta patimă. Aşadar, superioritatea noastră rămâne doar un vis frumos, de fapt am putea spune că suntem printre cei mai inferiori. Poate că avem tehnologie, poate că ne-am dezvoltat mult în ultimii ani, dar nu este de ajuns. Schimbarea noastră trebuie să fie una de mentalitate, una sufletească, una care să ne facă să nu ne mai urâm atât şi să începem să facem ceva împreună în loc să ne batem. Speranţa moare ultima, probabil pe viitor vom continua la felvom evolua tehnologic şi vom merge înapoi pe planuri mult mai importante. Cine ştie cât ne vom mai urâ, chinui şi câte milioane de vieţi se vor mai pierde în războaie şi conflicte până când ne vom da seama că este timpul să devenim cu adevărat superiori şi să nu mai fim atât de „sălbatici”. Rămâne un vis o omenire guvernată de raţiune, dreptate, sentimente şi linişte. Rămâne un vis o viaţă pe care s-o poţi trăi între alţi oameni, fără să-ţi fie teamă că aceştia ţi-o vor distruge cândva. Rămâne un vis o omenire care se va concentra pe artă, sport, medicină şi tehnologie în loc de războaie şi bani. Poate că într-o zi toate aceste vise vor deveni realitate.

Related Posts