Cu dragoste despre Carte

Nu mai stiu care a fost prima carte pe care am atins-o, dar imi amintesc cat de impacientata era mama, cand nu ma mai vedea din spatele teancului pe care unchiul il coborase pentru mine din biblioteca. Aveam 4 ani pe atunci si mami imi povestise cum mangaiam fila cu fila si vorbeam fara oprire, temandu-se ca nu cumva sa le rup mi-a spus ca am si eu cartile mele cu povesti, dar nu, mie imi placeau cele cu coperte tari si groase care nu ma inundau cu culori, voiam sa stiu unde merg ramele din cartea oamenilor mari, amuzata mama mentiona ca ramele nu au viata, sunt randuri scrise. Incruntata cu o privire plina de curiozitate am zis ferm ca nu-i asa. O data cu timpul am uitat episodul asta, mi l-a amintit tot mama cand am pasit in clasa intai, atunci eram mandra tare cand descopeream ca in carti exista viata, ca ele insele traiesc. Tineam abecedarul in brate la ora de citire, iar acasa povesteam pe dinafara toate lectiile din clasa. Mai tarziu a inceput buchisirea iar cand am ajuns sa citim cu intonatie si apoi pe roluri notele mele erau mereu maxime. Pe nesimtite ma indragostisem si mai tare de carte si literatura. Citeam si reciteam cu infinita placere nu doar la scoala, ci si in coltul papusilor si dupa jumatatea de ora de desene animate si seara la culcare si dimineata in prag de alta ora de citire ca sa pot a citi si mai bine si mai frumos si mai clar.

Eram in competitie cu mine insami si in subconstient inmugurise buna autodepasire.
In timpul primei vacante de vara petrecute la tara am primit prima “pedeapsa” pentru carti si lectura. Atunci am ajuns in casa strabunicii cu ghiozdanul plin  si nu numai, batrana, o taranca neaosa si cu singura scoala absolvita, scoala vietii, ma si lua peste picior.
La ce iti trebuie tie atatea carti? Eu am o etate de atatia ani si nu mi-a folosit la nimic nici o carte, da-le ‘ncoaca sa fac focu’, nu te mai cocosa di pomana.
O privire uimita a fost singurul meu raspuns, am fugit atunci cu tot nodul din gat sa-mi apar averea draga. Le-am pitit bine intr-un dulap vechi si le scoteam de acolo abia cand plecam in fundul gradinii unde credeam ca nu ma va mai urmari nimeni. Nici nu stiam ca nucii au ochi si guri, din spatele lor niste apostrofari aveau sa ma urmareasca o lunga perioada. Alti copii de varsta mea de prin vecini sopteau intre ei:
– Uite-o si pe tocilara, a venit in vacanta sa citeasca.
– Pun pariu ca nu stie sa se joace nici un joc.
Mi-au curs lacrimi grele pe pagini, ei nu aflasera ca i-am auzit, eu ma simteam judecata gresit. Cu o ghiulea atarnata de picior aveam sa pasesc de atunci, ei ma condamnasera la izolare, relatiile cu ei nu s-au imbunatatit defel, retrasa in timiditate si dezamagire le observam privirile piezise si arogante din spatele copertelor mele.

Toamna ma readucea in randul celor ma intelegeau, dar cu un bagaj mai greu decat toate cartile purtate in ghiozdan. Dezvoltasem o relatie perfecta cu bibliotecara scolii, care l-a inceput ma considerase aroganta doar pentru ca vorbeam putin ca apoi sa-mi dea carti si peste numar, cu ele imi umpleam pauzele si serile. Cautam sa iau cu mine mirosul de vechi si solemn ori de cate ori ma duceam sa le schimb. O suferinta cumplita am avut cand, din biblioteca de acasa au inceput sa dispara volume si romane, cand cartile prea vechi isi dadeau paginile jos ma chinuiam ore in sir sa le redau tineretea si puterea ca apoi sa le recitesc ca sa le amintesc cat imi sunt de dragi.

Related Posts